Sunt unul dintre cei care au plecat.

Ca mulți alții, mi-am făcut o viață departe de casă. Am învățat limbi noi, am cunoscut oameni, lumi și feluri de-a gândi la care nici nu visam.

Și tocmai atunci, când vocabularul meu creștea în alte limbi, am simțit ce pierdusem în a mea. Vorbele bătrânilor. Zicalele de pe uliță, glumele din șanț. Felul acela de-a spune multe în puține cuvinte, pe care doar limba de-acasă îl are.

Am înțeles că limba nu-i doar un instrument. E o formă de-a gândi, de-a simți, de-a fi. Iar vorbele vechi ale unui popor sunt gânduri adunate în sute de ani, strânse într-o singură propoziție.

Așa că mi-am pus în gând ceva: să le adun la loc. Pe cele pe care le-am pierdut, și pe cele pe care nu le-am știut niciodată. Și să le aduc înapoi — nu ca pe niște moaște de muzeu, ci vii, cu umor, cu tâlc, cu poftă de râs.

Am ales să le spun printr-un motan. Tomiță. Pentru că adevărurile grele intră mai ușor când te fac și să zâmbești.

Deocamdată vindem lucruri pentru pisici — că de la o pisică a pornit totul. Dar ăsta-i doar începutul. Proiectul o să crească. Povestea abia începe.

Am înțeles ceva plecând: nu vreau doar să păstrez limba mea. Vreau s-o îmbogățesc cu ce-am învățat prin lume.

Din Spania am adus un vers care mi-a rămas în oase. L-a scris Antonio Machado, un poet care a murit în exil, trecând munții pe jos, fugind de război — departe de țara lui, ca mulți dintre noi:

Adică: nu există o cărare dinainte trasată. Drumul îl faci tu, cu fiecare pas. Iar când privești înapoi, vezi doar urmele tale — o potecă pe care n-o mai calci a doua oară.

Un om care și-a lăsat țara pentru totdeauna a scris că viața nu-i un drum gata făcut. Io, unul care-a plecat, îl înțeleg în oase. Spaniolii au spus-o frumos. Noi o trăim de-o viață.